M-am întors zilele astea în România pentru o mini vacanță pe Valea Prahovei. Ultima dată am fost în zonă acum 15 ani, într-o excursie cu clasa la Castelul Peleș. Singurul lucru pe care mi-l amintesc din excursia respectivă este imaginea castelului de la baza dealului – impunător și grațios. În rest nimic.
Acum am fost plăcut surprins de potențialul turistic al Carpaților. Imaginea masivului Caraiman plin de zăpadă este la fel de impresionantă ca Pirineii sau Alpii. Râșnov, Bran și Peleș spun povestea complicată a trei provincii care au ținut morțiș să se unească. Dino Park, centrul de la Cheile Grădiștii sau noua gondola de la Sinaia sunt tipul de investiții de care zona are nevoie pentru a-și valorifica potențialul. Numai oameni să avem ca să puteam să reconstruim Romania. Și am găsit unul. Foarte tânăr. Dar care mi-a dat speranță.
Mi-a plăcut de Ionuț din primul moment când l-am văzut la restaurantul hotelului. Stătea drept, cu capul sus ca un chelner francez. Îi lipsea mustața încovoiată, în rest avea ținută perfectă. Hainele frumos călcate, părul pieptănat și o anume căldură în ochi care-l recomandă pentru interacțiunea cu publicul.
După ce am dat comanda, a venit repejor cu băuturile. Am observat că avea emoții. Îi tremurau mâinile când ne-a pus tacâmurile pe masă. Tava se bălăngănea și ea puțin. Dar el era super profesionist și serios. A măsurat milimetric unghiurile când a poziționat tacâmurile, așa perfect erau puse. Taică-meu fiind mai miștocar a început să glumească cu el. Parcă nu știa ce să facă. Să intre în joc, sau să-și mențină profesionalismul? Ne-a arătat până la urmă un zâmbet timid și a tulit-o repejor să ne aducă restul comenzii.
În zilele următoare așteptam cu plăcere cina ca să-l revăd pe Ionuț, iar el a început să devină mai vorbăreț. Am aflat că are 20 de ani și e din Botoșani. După ce a terminat 10 clase oscila între frizerie și ospătărie. “Mi-era puțin frică de foarfecă” ne spune. Așa că s-a orientat către ospătărie. Trei ani a făcut un curs la privat și după ce și-a luat diploma s-a urcat în tren la Botoșani și a coborât la Predeal pentru că-i plac munții. A intrat în primul hotel pe care l-a văzut și a întrebat dacă au nevoi de ospătari calificați. Ei au zis că da și așa a început să lucreze. Seara aia când l-am întâlnit a fost prima lui zi de lucru. De asta îi tremurau mâinile.
Ionuț mi-a dat speranță că România poate fi (re)construită. Vreau să văd cât mai mulți Ionuți tineri, muncitori și respectuoși care își iau destinul în propriile mâini.
La cât mai mulți Ionuți!
Robert Dragan 